De pe-un picior de plai, de pe-o gură de rai, te iubesc, România, pentru că, bună - rea, ești a mea!

1 decembrie 2010 România. Ziua când tot românul, cu mic cu mare, bogat sau sărac lipit pământului, s-a gândit măcar o dată la glia strămoșească, când zeci de copilași, cu părinții sau bunicii de mână, au îndurat frigul, pentru a asita la parada militară şi la depunerea de coroane.

Am fost şi sunt alături de românii şi mi-aș fi dorit, ca măcar de ziua naţională, să îmi laud ţara, să-mi laud conaţionalii, să mă bucur de glia românească în al cărui ţinut moldovenesc m-am născut, să mă bucur că vorbesc dulcele grai românesc și că respir, cu mândrie, aerul care îmi dă viața de român. Însă, aceste trăiri, sentimente încep să devină din ce în ce mai şterse, pentru că reprezentanţii aleşi nu ne oferă mai nimic faţă de cât merităm.

Poporul român şi-a acceptat cu resemnare soarta şi a continuat să aştepte la nesfârşit vremuri mai bune. Vestea “proastă” e că nu mai avem ce să aşteptăm pentru că schimbarea în bine porneşte de la fiecare român în parte.

A venit vremea să facem ceva, să trecem la acţiune şi să nu ne mai plângem de milă, pentru că a gândi, a spune sau a face aceleaşi lucruri în fiecare zi şi a aştepta să pice ceva din cer pentru o viaţă mai bună e o iluzie. Trebuie să ne remontăm şi să facem ceva pentru această ţară prin noi înşine, să conştientizăm că suntem un întreg dintr-un alt întreg şi că toate acţiunile noastre generează efecte mai mult sau mai puţin dorite. 

E timpul să nu mai stăm posomorâţi şi să criticăm. E momentul să renunţăm la ceea ce ne apasă şi să ne trezim din somnul de moarte, din lumea cenuşie, suferindă, fără viaţă şi fără speranţă în care trăim şi prin puterea gândului, a exemplului personal să încercăm să schimbăm ţara noastră, aflată în cădere liberă, într-o ţară mai bună, mai curată, mai frumoasă, într-o ţară de viitor! O ţară de care cu siguranţă putem fi mândri.